When everything falls apart

Pentru prima oara dupa mult timp ma aflam din nou pe role, alunecand lent pe aleile parcului, reusind, in mod surprinzator, sa nu cad la fiecare doi metri, aproape simtindu-ma din nou ca un copil. Uneori ma opream, privind copii - adevaratii copii, mult mai mici decat mine - bucurandu-se de acea zi aproape perfecta, de cerul senin si de soarele care ar fi zambit si el, probabil, daca ar fi putut. Era totusi descurajant sa vad ca eu ma miscam mult mai prost ca ei - sau poate pur si simplu imi era teama sa ma grabesc, poate imi era doar teama sa nu cad, poate - mult mai probabil - nu aveam de gand sa ma fac de rusine, imprastiindu-ma pe acolo.